Localitatea Bârsana este o așezare străveche, situată pe malul drept al râului Iza, la o departare de 20 kilometri spre sud-est de municipiul Sighetul Marmației. Dacă săpăturile arheologice au scos la iveală relicve care arată că aici au existat așezări omenești încă din epoca hallstattiană, în izvoarele scrise, localitatea Bârsana este atestată începând cu 1326 când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care sunt întărite drepturile de posesiune asupra moșiei Bârsana, pentru cneazul Stanislau Bârsan, care avea această moșie cu drept de moștenire. Mai tarziu, așa cum reiese din diplomele emise de regele Sigismund de Luxemburg la 30 aprilie și respectiv 21 iulie 1390, proprietarii moșiei Bârsana erau Voievozii Balcu și fratele său Drag.
La Bârsana au existat două vetre monahale, la aproximativ opt – nouă kilometri depărtare una de alta: una în partea sud-estică a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta în partea sud-vestica a hotarului, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, care astăzi se numeste Valea Hotarului, iar în documentele secolului al XIV – lea e amintită cu numele Valea Mănăstirii.
Mănăstirea de pe dealul Humâna este atestată documentar de o diploma din 21 iulie 1390. Până în prezent nu se cunosc alte documente care să ateste existenta acestei mănăstiri. Dupa traditie Mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, când, prin acțiunile uniației, au fost distruse mai multe mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.
Mănăstirea de pe Valea Slatinei: Istoricul acestei mănăstiri începe cu o sihăstrie, care a existat în Valea Slatinei, în locul numit La Părul Calugărului. Este greu de stabilit data la care a luat ființă aceasta sihăstrie, totuși tradiția spune că mănăstirea din Valea Slatinei a fost „mai veche, mai mare și mai importantă decat cea din Humâna”. Viața monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei poate ca a avut loc în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea. Cu timpul, în jurul acestei sihăstrii s-au adunat călugări și frați, care și-au făcut acolo chilii și biserica de lemn și așa cum s-au petrecut lucrurile cu majoritatea mănăstirilor de pe teritoriul românesc, și aici, modesta sihăstrie a devenit mănăstire.
La Pãrul Călugărului, mănăstirea era foarte izolată, se afla adâncită într-o pădure de foioase de pe un deal situat la mare departare de localitate. Accesul la mănăstire era îngreunat și din cauza râului Iza, peste care nu exista o punte de trecere în apropiere. De aceea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost mutată din Valea Slatinei într-un loc din dreapta Izei, numit pe atunci Podurile Strâmtorii, iar după mutarea mănăstirii în acest loc, platoul a primit numele Podurile Mănăstirii.
După tradiție, mutarea mănăstirii a fost făcută de către un voievod, iar acesta nu putea fi altul decat Balcu Vodă care a condus Țara Maramureșului timp de treizeci de ani fiind ultimul mare voievod al Maramureșului. În sprijinul acestei ipoteze pledează și faptul că voievozii Balcu și Drag erau buni creștini ortodocși și ctitori de așezăminte sfinte; printre altele, ei au ridicat mănăstirea Peri la rangul de stavropighie patriarhală, au construit biserica de piatră de la mănăstirea Peri iar în 1364 au ctitorit biserica din Deal de la Ieud, care în tradiție poartă numele voievodului Balcu – Biserica Balcului.
Voievozii Balcu și Drag, cărora li s-au alăturat și boierii din sat, au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, fânețe, păduri și alte bunuri, fiind în acest fel ctitorii mănăstirii iar Mănăstirea Bârsana poate fi numită, pe drept cuvânt, mănăstire voievodală. Treptat, averile mănăstirii s-au mărit, dar a sporit și prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească. Aici se pregăteau preoți, cantori, zugravi. Cu toate interdicțtiile impuse de regimurile străine, Mănăstirea Bârsana ținea legături cu marile centre ortodoxe din Țara Românească și Moldova, de unde se procurau cărți de slujbă și învățătură, nu numai pentru trebuințele mănăstirii ci și pentru parohiile învecinate.
Din anul 1735, când episcopul Maramureșului Dosoftei Teodorovici, care își avea reședința la Mănăstirea Uglea, a fost asasinat, până în 1740, când episcop al Maramureșului era Gavril Ștefanca de Bârsana, reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului a fost la Mănăstirea Bârsana. Episcopia Ortodoxa Româna a Maramureșului a fost desființată, oficial, în 1740, dar și după această dată preoții, călugării și credincioșii maramureșeni au rămas statornici în credința strămoșească.
În timpul acțiunilor uniației din jurul anului 1700 și perioadei care a urmat, Maramureșul a rămas o adevarată cetate inexpugnabilă a Ortodoxiei iar Mănăstirea Bârsana a avut un rol important în apărarea legii strămoșești din acea perioadă atât de grea din istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Chiar în condițiile presiunilor generate de extinderea oficială a unirii religioase a românilor cu Biserica Romei asupra locașurilor de cult ortodox din zona, mănăstirea va rezista pana la 1791.
La 12 iulie 1791 mănăstirea a fost desființată, călugării au fost alungati și s-au refugiat în Moldova la Mănăstirea Neamt. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile și clădirile anexe distruse, averea confiscată: o parte a averii a trecut în proprietatea statului și predată mănăstirii greco-catolice de la Cernoc (Munkaci) iar, alta, inclusiv locul unde a fost mănăstirea, a devenit proprietate a bisericii parohiale din Bârsana.
După desființarea mănăstirii, pe vatra mănăstirii n-au dăinuit decat biserica și stareția. Pentru a feri biserica de profanare și distrugere, credinciosii din Bârsana au mutat-o, în 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea și azi. O dată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat și stăreția. În această casă a funcționat școala confesională românească în timpul renumitului dascăl Fabian.
Mănăstirea „Soborul Sfintilor 12 Apostoli”: Locul pe care a fost mănăstirea era bine gospodărit în timpul când se afla în posesiunea parohiei din Bârsana. Pe el se afla o livada frumoasă cu pomi fructiferi, fânețe și arături. După al doilea război mondial, locul a fost confiscat de la parohie, partea de lângă drum a fost dată la mai multe familii, care și-au construit acolo locuinte și astfel s-a constituit pe acel teren un adevarat cătun de case noi. Partea terenului mănăstirii, care este situată mai sus, pe terasă, a rămas în continuare liberă, locul a fost păstrat de Dumnezeu pentru că pe el să se întemeieze o noua mănăstire.
Amintirea vechii mănăstiri n-a dispărut din memoria credincioșilor, dar nici dorința de a avea alta în loc. Timpurile și evenimentele au fost împotriva acestei aspirațtii. Înainte de Marea Unire din 1918, Maramureșul, ca și întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânirea Imperiului habsburgic, ostil bisericilor și mănăstirilor ortodoxe românesti. Între cele două războaie mondiale multe parohii au revenit la Ortodoxie și, în 1937, s-a reînființat Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului. Atunci, s-a pus problema readucerii bisericii și stăretiei pe locul de odinioara și reînființarea mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena care a destramat și aceste vise. După al doilea război mondial a urmat regimul comunist ateu, care se opunea înființării de noi mănăstiri. Astfel dorința aceasta s-a tot amânat, dar niciodată nu s-a stins.
Reînființarea mănăstirii, o năzuintă mai veche a credincioșilor, nu s-a putut concretiza decât după 1989, când bărsăneștii, împreună cu Părintele paroh Gheorghe Urda, au luat hotărârea să ridice o noua mănăstire pe locul unde a fost cea veche și, în 1991, au început să adune materialul lemnos pentru biserica mănăstirii.
În 1992, Prea Sfințitul Justinian, întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Satmarului, însoțit de un grup de preoți și diaconi, a vizitat locul unde a fost Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserica. S-a oprit pe locul unde, în urma cu cateva sute de ani, a fost vechea biserica, a îngenunchiat cu adâncă evlavie, a rostit o rugăciune chemându-i ca mijlocitori pe Sfăntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș și pe episcopul Gavril Ștefanca, s-a ridicat și a spus că crede că aici se va ridica o nouă mănăstire.
În 1993, Prea Sfințitul Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului a sfințit piatra de temelie a noii biserici a mănăstirii. S-a stabilit ca mănăstirea va avea hramul Soborul Sfinților 12 Apostoli. în ziua de miercuri, 30 iunie 1993, s-a prăznuit pentru prima dată hramul noii mănăstiri. În aceeasi zi, în cuvantul de învățătură adresat mulțimii de credincioși, Prea Sfințitul Justinian a amintit hotărârea că la Bârsana va fi mănăstire de maici.
În ziua de joi, 30 iunie 1994, asa cum rezulta și din însemnarea de pe Sfânta Evanghelie, a fost sărbătorit hramul mănăstirii. Liturghia arhierească a fost oficiată de Prea Sfințitul Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, înconjurat de un numeros sobor de preoți și diaconi. În acest cadru sărbătoresc, Prea Sfințitul Justinian a prezentat-o pe monahia Filofteia Oltean ca viitoare stareța a mănăstirii. Totodată diaconul Ioan Stoica a fost hirotonit întru preot și a fost numit, în mod provizoriu, preot slujitor al mănăstirii.
La început, lucrările au fost supravegheate de părintele Gheorghe Urda, parohul Bârsanei. în 1994, Dumnezeu a adus-o sub cerul Maramureșului, de la Mănăstirea Râmet, pe tânăra monahie Filofteia Oltean, rânduită ca stareță a noului așezământ. Fire energică și întreprinzătoare, cu simț artistic și zel ctitoricesc, Maica Filofteia a chivernisit și a vegheat, până la cele mai mărunte detalii, ridicarea întregului ansamblu mănăstiresc, închinat Soborului Sfinților 12 Apostoli (30 iunie).
Reconstrucția Mănăstirii Bârsana este o punte între trecut și viitor. Folosind ca sursă de inspirație tradiția locală, toate clădirile din incinta mănăstirii sunt executate din lemn de stejar și pietre de râu, fiind ridicate de meșteri din localitate, asigurând astfel continuitatea artei cioplirii și îmbinării lemnului.
Proiectul Mănăstirii „Soborul Sfinților 12 Apostoli” – Bârsana a fost gândit ca un ansamblu arhitectural, elaborat de arhitectul Dorel Cordos, care se va dezvolta în timp și spațiu în funcție de posibilitățile financiare ale locanicilor, ale sponsorilor și de nevoile spirituale ale obștii monahale.
Proiectul cuprinde următoarele obiective: Biserica în stil maramureșean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stăreția, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa artistului, Casa duhovnicului, Arhondaricul, Prăznicarul cu trapeza, Muzeul de icoane și carte veche Gavril de Bârsana, Turnul – clopotnița, Poarta maramureșeană, Monumentul funerar, drumul de acces, loc pentru aprinderea lumânărilor, troițe, lac, pod peste lac, alei care duc la diferite obiective, parcare și altele.
